Cei care o editau îşi justificau demersul în editorialul „Către lectori": „E o axiomă, de al cărei adevăr nu se mai îndoieşte azi nimeni, că, cel puţin în România, existenţa unei reviste în provincie e tot ce reierul unui om poate imagina mai hibrid şi fantastic. Un prejudiciu adânc înrădăcinat voieşte ca toate inteligenţele acestei ţări să se concentreze în Capitală. Acestui prejudiciu îi sunt sclavi cititorii. O superstiţie, nu mai puţin răspândită, deşi poate mai serios întemeiată, vede în apariţia unei reviste în provincie un pas sigur către un fiasco complet, material şi uman, pentru cel ce riscă o asemenea întreprindere. Această superstiţie pune, fireşte, pe gânduri pe scriitori. Şi atât de mult lucrează Capitala pentru a răspândi prima legendă şi atât de slabă se arată Provincia pentru a rezista celei din urmă, căci nu ştii dacă trebuie să râzi sau să te revolţi de această stare de lucruri. Rezultatele ei sunt însă deplorabile. Ele explică, în mare parte, starea de somnolenţă, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai dur, în care vegetează cele mai multe din oraşele noastre de provincie şi fac traiul în ele uneori atât de plicticos şi nesuferit. Şi, totuşi, cât de uşor ar fi a lupta contra acestui neajuns. Nici că cunoştem o mai greşită, mai prezumţioasă şi mai funestă alegaţiune ca aceea relativă la concentrarea tuturor elementelor inteligente şi laborioase în Capitală. Dacă acest fapt ar fi adevărat, dacă ar trebui să privim, etern şi nestrămutat, spre centru, ca spre singurul punct ideal, către care să radieze toată activitatea noastră şi de la care să primim lumina, o! atunci tristă şi demnă de compătimit ar fi soarta acestei ţări. Când, într-un organism, sângele, al cărui rol este să cărui rol este să circule prin toate venele, care conduc spre periferie, se grămădeşte la inimă, o catastrofă este iminentă. Ei bine, nu. Avem tot dreptul a protesta contra acelora, mulţi la număr, din nenorocire care văd în Provincie un obiect etern de glumă, un nesecat izvor de sarcasme. Nicăieri ca în provincie nu se poate mai bine munci pentru cine are dragostea şi aptitudinea să muncească. Ceea ce poate să-i lipsească unei provincii, şi ceea ce într-adevăr îi lipseşte, este un public destul de compact şi pregătit pentru a susţine şi profita de produsele acestei munci. Şi, într-această privinţă, ne-am lăsat să fim atraşi într-un cerc vicios: pe de o parte scriitorii se plâng de indolenţa publicului, iar pe de altă parte publicul e scandalizat de sterilitatea persoanelor capabile de a mânui condeiul. Şi dacă, sub asemenea auspicii, noi, cei dimprejurul acestei reviste, ne-am decis să intrăm în luptă, înfruntând toate neajunsurile care ni se pun în cale, să nu se creadă că o facem cu mari iluzii, fie pentru noi, fie pentru cei către ne adresăm. Ştim prea bine care va fi rezultatul întreprinderii noastre. Publicul va urma să facă pe scepticul faţă de această întreprindere; noi vom sacrifica regulat o parte din munca şi odihna noastră zilnică pentru a lupta contra acestui scepticism, iar presa, cea binevoitoare, fireşte, va privi cu curiozitate la svârcolirile noastre, ca la un spectacol care începe s-o distreze. Şi din acest conflict de interese, din acest concurs de antiteze, cel care va fi într-adevăr profitor ar fi acela care, încrezător în sine şi nepăsător la toate acestea va merge înainte, călăuzit de o singură preocupare, însufleţit de un singur ideal: acela de a fi de folos societăţii şi de a-şi fi făcut datoria, contribuind cu fiinţa noastră cugetătoare şi muncitoare la ridicarea nivelului ei cultural. Aceasta ne va fi consolaţiunea. Aceasta ne va fi răsplata".

Într-adevăr, să scoţi pe atunci o revistă literară în provincie era dovada unui curaj demn de laudă. Şi cei care au fondat „Lectura" n-au dat dovadă de un exagerat optimism, au ştiut să evite acel fiasco total care se presupunea şi chiar se dorea de către unii, reuşind să tipărească 12 numere. Că e mult sau puţin e greu de spus. Trebuie văzut, mai întâi, cea însemnat „Lectura" în epoca sa de apariţie. Interesant de văzut este sumarul celor 12 numere. Analizând atent sumarul numerelor din „Lectura" vedem că această primă publicaţie literară deţine câteva priorităţi în spiritualitatea mehedinţeană. Şi e bine, credem noi, să le lăsăm într-o anumită ordine.

În „Lectura" apare, pentru prima dată în judeţul nostru, un amplu studiu despre creaţia lui Mihai Eminescu, semnat de Marius, pseudonimul cunoscutului profesor, publicist, istoric şi editor de ziare, Ştefan Bodiu. Să vedem, aşadar, cine era acest pasionat de creaţia eminesciană. Ştefan Bodiu s-a născut la 13 martie 1853, în localitatea Mocod, judeţul Năsăud. Începe şcoala primară în satul natal, o continuă la Năsăud, unde frecventează şi cursurile gimnaziului superior. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Aici are, între alţii, ca profesor pe Titu Maiorescu, cel care-i va recomanda să publice teza de licenţă, „Familia veche şi modernă" şi care se va tipări în 1892 în Turnu-Severin. Ca bursier continuă studiile în Franţa şi Belgia. Între 1880-1883 funcţionează ca profesor la Gimnaziul din Alexandria. Începând cu 1883 se stabileşte în Turnu-Severin, fiind cel dintâi profesor de „partea literara" de clasa I-a gimnazială a nou-înfiinţatului gimnaziu decenit, la scurt timp, Liceul „Traian". A fost încetăţenit în 1900. în perioada 1893-1906 este secretar al liceului şi apoi director al Internatului o lungă perioadă de timp. În intervalul 1886-1893 a fost şi membru în Consiliul general al învăţământului. Ia parte la războiul de Independenţă. Decorat cu Ordinul „Coroana României" în grad de cavaler şi cu „Răsplata Muncii" clasa a II-a pentru învăţământ şi cu Medalia Jubiliară în 1906. Şi-a dobândit, pe merit, un loc în publicistica românească. Împreună cu D. Sacara în 1887 înfiinţează în Turnu-Severin revista ştiinţifică şi literară „Viitorul". La 24 martie, tot în Turnu-Severin, tipăreşte ziarul „Socialistul". În 1904 publică „Istoricul Liceului „Traian" din Turnu-Severin, 1883-1903", apreciată de către Nicolae Iorga.

În „Lectura" a apărut primul pamflet, „Un fragment din Times" semnat de Marius (Ştefan Bodiu). Tot în paginile acestei reviste apar şi câteva fragmente din primul roman mehedinţean „Marius sau najunsurile vieţii moderne" care aparţine tot lui Ştefan Bodiu şi despre care nu se ştie dacă a fost dus până la capăt. Să mai menţionăm şi altceva: „Lectura" a publicat primele traduceri în româneşte din „Eneida" de Vergiliu, care aparţineau severineanului Constantin Tahoviceanu.