Ziua de 3 august 2016 va rămne în memoria mea mulți ani de acum înainte. După 20 de ani de presă, pentru prima oară în cariera mea, mi-a fost dat să văd ceea ce a am văzut în sediul Primăriei Orșova, unde, se pare, trebuie să ceri autorizații speciale pentru a-ți face meseria de jurnalist, cu toate că este o instituție publică.

Cu alte cuvinte, dacă intri pe o proprietate privată și te apuci să filmezi, te poți trezi cu un dulău înfipt în turul pantalonilor, cu un glonț în cap sau cu o mamă de bătaie, asta în cel mai fericit caz, iar aici mi se pare absolut normal să primești oricare dintre tratamentele descrise, deoarece te afli pe o proprietate privată. Când, însă, pătrunzi ca jurnalist, pe ușa principală, în sediul Primăriei, presupun că, dacă mergi în biroul unui funcționar public, aflat în slujba comunității, căruia îi ceri mai întâi permisiunea de a-l filma sau fotografia, nu ar fi vreo mare dramă să îți faci meseria. Teoretic, așa este! Practic, putem avea surprize colosale, în unele dintre sediile primăriilor din România, pentru simplul fapt că de aceea trăim în România, pentru a ne minuna încontinuu de ciudățeniile originalei noastre democrații europene. Și, pentru a nu bate câmpii la nesfârșit, mă voi referi, concret, la experiența trăită de mine chiar în sediul Primăriei Orșova.

Așadar, pornesc eu voios, pe data de 3 august 2016, către Primăria Orșova, după ce aflasem că secretarul municipiului lucrează într-un birou nu tocmai nimerit pentru funcția sa și pentru prestigiul unei primării de municipiu și ca atare, pentru că descoperisem o știre, visul și menirea fiecărui jurnalist de pe gogoloiul pământului, pornesc să o documentez. Înainte de asta, firește, îl sun pe secretarul municipiului, domnul Marian Boțilă, pe care îl întreb dacă mă primește. „Sunteți binevenit!”, îmi spune acesta, iar eu îl cred pe cuvânt. Ajung la intrarea principală, păzită, corect și normal, de doi polițiști, un domn și o doamnă. Domnul nu scoate niciun cuvânt, dar doamna mă întreabă politicos și perfect legal, unde doresc să ajung. „La domnul secretar Boțilă!”, îi răspund eu, liniștit. „Sigur că da, vă rog, etajul doi, ultima ușă pe stînga!”, îmi spune distinsa doamnă polițist. dar imediat după aceasta, doamna mă întreabă: „Nu filmați nimic, nu?” Recunosc faptul că, atunci când vrei să îți faci meseria și vânezi o știre, trebuie să te asiguri că nu vei fi împiedicat și atunci, dintr-un imbold al instinctului de conservare a posibilității de acțiune, în favoarea corectei informări a publicului, îi răspund, inocent, că nu, nu voi filma. Cert e faptul că eu chiar m-am și ținut de cuvânt, pentru că nu am filmat nimic, ci doar am făcut câteva fotografii.

Ajung în biroul secretarului Marian Boțilă și începem să discutăm așa la modul general, înainte de a-mi pregăti datele discuției și ale unui eventual interviu. Scot aparatul foto și continui să discut, intrând în subiectul principal al documentării mele. De fapt venisem pentru două motive: mediul în care lucrează acest om și întreaga sa odisee prin instanțele judecătorești ale patriei, timp de vreo trei ani, pentru a se întoarce la serviciul din care fusese înlăturat, prin câteva jocuri politicianiste, în februarie 2013.

Apucasem să fac și câteva poze și chiar să deslușesc câteva din temele care mă aduseseră la Primăria Orșova, când, deodată... stupoare: În birou intră însuși domnia sa PRIMARUL STOICA, în toată splendoarea sa, supărat nevoie mare. „De ce nu îl lași pe domnul secretar să lucreze, are de lucru aici! Am aflat că ești aici, am și eu oamenii mei! Ai venit să filmezi? Te atenționez că nu e voie să filmezi, iar dacă apare vreo poză sau vreo filmare, discutăm altfel, la instanță! Eu mi-am făcut datoria să te pun în temă!”. Dincolo de faptul că nu era nicio mare scofală să afle domnia sa, primarul, că eu am intrat în instituție, că doar nu intrasem pe geam, am rămas, realmente, șocat! „Cum adică, domnule primar? Ce am voie să fac și ce nu am voie să fac? Vin și la dvs. și facem un interviu, dacă doriți!”. „Mulțumesc, nu! Cu mine nu! Vedeți ce faceți aici, ca să ne înțelegem bine!”. Apoi a plecat, închizând și ușa frumos după dumnealui. Am zâmbit, secretarul a făcut la fel, după care am continuat interviul. Am mai făcut niște poze, am mai întrebat una, alta, mă rog, așa cum se face de obicei!

Credeți că am avut liniște prea mult? Ei, aș! Nici vorbă! După circa 20 de minute, primarul Marius Stoica a revenit. „Nu ați plecat încă?”; „Nu am plecat. De ce, trebuia?”, am replicat eu. „Păi, cam da! V-am rugat să lăsați pe domnul secretar să lucreze și revin cu rugămintea de a respecta ce v-am rugat! Altfel...”, zise edilul-șef Stoica Marius Simion. În infinita mea obrăznicie, de a crede că eram totuși într-o instituție publică, aflată în slujba orșovenilor, am trecut peste fanteziile primarului și am continuat munca. Totuși, nu am mai filmat, ci doar mi-am notat și m-am mulțumit cu fotografiile făcute.

Toate bune și frumoase, numai că atunci când am coborât pe scări, la etajul I, nelipsitul și neobositul primar Stoica era pe hol. „Te rog frumos să iei în serios ceea ce am vorbit! Dacă publici ceva din fotografii sau filmări, ce ai făcut tu aici, o să iau măsuri!”, mi-a amintit Stoica, de parcă aș fi avut cum să uit! Am ieșit din Primărie, salutând-o politicos pe doamna polițist, după care mi-a venit un gust amar! Chiar am rămas șocat de cele văzute și auzite! Chiar nu știam ce explicație să dau acestor situații și nici ce îl determina pe primar, un om tânăr dealtfel, de la care așteptam viziune, deschidere, spirit democratic și european, să recurgă la asemenea tratamente cu mass-media.

Am publicat articolele (cu condițiile de muncă ale secretarului și cu războiul de trei ani cu Primăria), mai spre seară, precum și fotografiile făcute! O fi bine? N-o fi bine? Ce ziceți?