Constantin Papacostea-Pajură – primar al oraşului Turnu-Severin: Constantin Papacostea-Pajură s-a născut la 6 iunie 1901, în Turnu-Severin. Absolvent al Liceului „Traian”. Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Între 1925-1929 funcţionează ca profesor la Gimnaziul Teoretic „Pătraşcu Vodă” din Strehaia. Din 1929 până în 1954 profesor la Liceul „Traian”. În ultimii ani a deţinut funcţii în Ministerul Învăţământului. După încheierea celui de-al doilea război mondial deţine, timp de câţiva ani, funcţia de primar al oraşului Turnu-Severin.
Timp de aproape o jumătate de secol desfăşoară o prodigioasă activitate publicistică şi editorială. A fost redactor al ziarului „Socialismul” din 1922 până în 1924. Colaborează cu articole pe cele mai diverse teme, versuri, traduceri, cronici literare, evocări la: „Cuvântul socialist” (1915-1920); „Tineretul socialist” (1921-1924); „Iaşul socialist”; „Drumul liber”; „Adevărul tipografilor”; „Adevărul”; „Adevărul literar”; „Idealul”; „Lupta”; „Şantier socialist literar”; „Universul copiilor”; „Umanitarismul”; „România muncitoare”; „Duminica poporului”; „Omul liber”; „Cugetul liber”; „Aurora”; „Cerna”; „Şcoala Mehedinţiului”; „Poşta informativă”; „Gânduri noi”; „Presa” (Bucureşti); „Presa” (Craiova); „Ramuri”; „Dimineaţa”; „Clopotul”; „Cafeneaua politică şi literară”; „Revista asociaţiei învăţătorilor mehedinţeni”; „Severinul liber”.
Între 1926-1927 tipăreşte, la Strehaia, revista social-literară „Clopotul”, unde are colaboratori pe Leon Feraru, Al. T. Stamatiad, G.M. Zamfirescu, D. Gherghinescu-Vania, Eugen Relgis, Otilia Ghibu, Ion Pas.
În perioada 1930-1938 conduce cea de-a doua serie a revistei didactice „Şcoala Mehedinţiului”, dându-i o nouă orientare, lărgind cercul colaboratorilor, făcând-o mai interesantă. Acorda spaţii largi problemelor cu care se confrunta învăţământul epocii: reforma învăţământului primar, salariul şi şomajul învăţătorilor, conţinutul învăţământului, metodele de educaţie, dezinteresul statului faţă de şcoală, formarea spiritului patriotic şi umanist prin educaţie. Revista publică o diversitate de articole, versuri, culegeri de folclor semnate de Nicolae Bocşe, V. Ciochină, D. Gemescu-Greci, Dem. Păsărescu, Adrian Popescu, Dumitru Roşu, N. Popescu-Meriş, Liviu Bratoloveanu şi mulţi alţii.
În 1929 fondează, în Turnu-Severin, publicaţia „Cafeneaua politică şi literară”, în care promovează tineri creatori care vor deveni mai târziu nume de referinţă în literatură: Liviu Bratoloveanu, D. Gherghinescu-Vania, Ion Biberi. Din 1944 până în 1947 conduce ziarul „Severinul liber”, în care publică aproape în fiecare număr.
Este autorul unui impresionant număr de lucrări, care pun în evidenţă puterea de creaţie şi capacitatea de a aborda, competent şi argumentat, diverse domenii: „Zare nouă” (versuri, 1923); „Lexicon oltenesc” (1925); „Cântece-n amurg” (versuri, 1927); „Populaţia oraşului Strehaia” (1927); „Geografia judeţului Mehedinţi” (colaborare cu G. M. Sprâncenatu, 1930); „Antologia poetică mehedinţeană” (1932); „Istoricul oraşului Turnu-Severin”. 1833-1933” (colaborare cu D. T. Giurescu, 1933); „Monografia şcolilor din judeţul Mehedinţi” (1934); „Îndreptar geografic” (1949); „Istoria şcoalei mehedinţene” (1940); „Spre liman” (versuri, 1940); „Povestea lui Mărgean” (versuri pentru copii, 1944); „Scriitori români generoşi” (1946); „Dicţionar geografic, istoric şi topografic al judeţului Mehedinţi” (1947); „Geografia regiunii Oltenia pentru cursul elementar” (1949).
Cunoscător al mai multor limbi străine traduce din Alceu, H. Heine, Baudelaire, Lermontov, Puşkin, Ch. Vildroc, George Terraman, Ed. Ferriere şi alţi scriitori francezi, germani şi ruşi. Personalitate complexă, care s-a manifestat cu talent pe multiple planuri, Constantin Papacostea-Pajură s-a numărat printre cei mai prodigioşi scriitori şi publicişti mehedinţeni ai epocii sale. A încetat din viaţă în 1968, în Bucureşti.
Constantin Papacostea-Pajură avea o uimitoare uşurinţă în a scrie pe cele mai diverse teme. Şi o făcea competent, într-un limbaj atrăgător, mânuind cu mare pricepere cuvântul şi formulând argumente convingătoare, care reţin atenţia cititorului. Ne vom opri la un singur exemplu. În „Revista asociaţiei învăţătorilor mehedinţeni” din ianuarie-februarie 1941 el publică articolul „Fals tratat numismatic” pe care-l redăm integral: „Economia agrară feudală sau semifeudală bazată cel mult pe schimbul în natură, pe „troc”, cum i se zice îndeobşte, n-a dat în istoria veche şi-n viaţa socială românească a secolelor trecute o însemnătate prea mare banului.
Ţăranii cu viaţa lor simplă, patriarhală, au anticipat pare-se curentul contemporan ce se ridică vehement împotriva plutocraţiei bancare. Într-adevăr, ţăranii din regiunile de munte sau de deal plecau cu carele încărcate cu produsele respective, cu şindrilă, cu lemne, cu mese şi scaune de brad, cu sare (de unde şi numele atâtor drumuri vechi de „Drumul Sărarului”), cu doage, var, ţuică, prune şi mere, ducându-le până la târgul sau bâlciul cel mai apropiat sau până departe la sute de kilometri distanţă în regiunile de şes şi primind acolo în schimb cereale.
Unitatea principală de măsură, mai ales la vânzarea merelor a rămas până în vremea noastră bârdacul sau bârdaca. Cine n-a văzut în iulie şi august, atunci când arşiţa devine din ce în ce mai puternică, pe şoselele prăfuite ivindu-se carele merarilor, cu câte un măr înfipt în par, aşa, ca o emblemă şi cine n-a auzit strigând puternic: „Hai la mere!”. D-apoi olarii de la Şişeşti, de la Rogova sau aiurea rămâneau şi mai prejos? Desigur că nu. Vindeau oale, urcioare şi străchimi, primind în schimb o cantitate de grâu egală cu capacitatea urciorului, strachinii sau oalei vândute. Ce bucurie era pe noi, copiii satului din partea câmpului, când auzeam că sosesc oaspeţii îndepărtanţi. Jocul nostru înceta în fugă. Ne grămădeam în jurul carelor. Ştiam că vom căpăta neapărat mere rumene, dulci sau câte un urcior „cu ţurţur”. Economia noastră rurală s-a bazat în trecut aproape exclusiv pe schimbul în natură, atunci când s-a simţit nevoia acestui schimb şi astfel în întreaga viaţă socială de la noi sprijinită în primul rând pe economia rurală, banul a jucat un rol care nu era deloc precumpănitor sau decisiv. Nevoia plăţii haraciului către Înalta Poartă însă sau relaţiile negustorilor-mai vechi decât suzeranitatea turcească-cu Sibiul, cu Braşovul, cu Bistriţa sau cu Constantinopol, au introdus şi la noi şi au făcut să circule o importantă cantitate de bani. Noi n-am avut desigur instituţiile bancare ale Apusului, din Veneţia mai întâi şi apoi din Londra şi aiurea, noi n-am avut nici cămătari de rasă pe care un Shakespeare să-i imortalizeze în persoana unui Shydoc, dar bani au circulat destul şi la noi. Unii domnitori au găsit cu cale să bată şi monedă, ca de pildă primii Basarabi, pe vremea când Moldova făcea un mare negoţ de tranzit, Petru Muşat şi Alexandru cel Bun. Bani şi încă de ani a bătut şi Despot Vodă, dar a făcut acest lucru nu dintr-o presantă nevoie economică, ci pentru a-şi satisface ambiţiile sale nemăsurate.
Lipsa banilor indigeni a fost suplinită în schimb de monede străine (…). Dar banii n-au avut numai rostul lor în plata haraciului şi în descurcarea daravelelor negustoreşti, au aţâţat nu numai „arghirofilia”, adică setea de bani a unor domni ca Nicolae Caragea sau ca fiul său Ion, care nu mai contenea cu birurile şi cu angaralele, ci a servit femeilor timpului şi ca mijloc de împodpbire, alcătuind salbe mari şi frumoase, pe care le-au purtat la zile mari, la nunţi şi petreceri de tot soiul. Câte, cu ajutorul acestor salbe, n-au stârnit invidia vecinilor sau prietenilor, câte n-au atras atenţia tinerilor cuceritori? Iată de ce atunci când un boier alcătuia foaia de zestre a fiicei sale înscria într-însa alături de cutare sau cutare moşie, alături de sălaşele de ţigani şi salbele pe care fata trebuia să le primească, fie ele salbe „de un singur rând” sau mai legate „de două rânduri”. Cu rosturile lui mai modeste din trecut şi din ce în ce mai însemnate cu cât ne apropiem de epoca modernă şi contemporană, banul a trebuit să intre şi-n literatură şi-n primul rând în cea populară.
Pentru literatura populară sau poporană „banul e ochiul dracului” şi totuşi aceeaşi înţelepciune populară sfătuieşte „adună bani albi pentru zile negre”, fiindcă ştiţi bine, nu există zicere sau proverb care să nu aibe pe altul sau pe alta care să afirme contrariul. Creangă, care povesteşte direct din folclor, vorbeşte de „Punguţa cu doi bani”, pe care cocoşul din poveste avea s-o ducă moşului ca trofeu. Lirica populară vorbeşte şi ea câteodată de daruri în bani: „Mărită-te, cum oi vrea;/Vin şi eu la nunta ta./Ţi-oi da aur cu poala/Icusari cu strachina!”. Fără să aibă efuziuni adânci ca-n „Mioriţa” sau ca-n alte balade şi cântece, ea totuşi nu se poate opri să nu vorbească de aur cu poala şi de icusari cu strachina. Imaginaţia populară merge şi mai departe amintind de pildă de banii care au fost măsuraţi de-a dreptul cu băniciorul. Dar în literatura românească cultă se vorbeşte de bani şi de oameni iubitori de bani nu numai din izvorul de inspiraţie populară sau din literatura arhaică, ci şi din cercetarea vieţii sociale contemporane. Cine poate uita oare pe Hagi Tudose al lui Delavrancea? Acesta îşi închipuia că vede galbeni până şi-n unda groasă a supei, într-atât era de ros de patima amarnică a arghilofiliei. Dar în privinţa arghilofiliei tot antichitatea a rămas până astăzi să ne dea persoana miticului Midos pe personajul cel mai strălucit. Acesta fu hărăzit de zei, după propria sa dorinţă, cu darul de a preface în aur orice lucru pe care-l va atinge. Atât mâncarea, cât şi băutura se prefăceau în metalul preţios. Şi astfel bietul Midas muri de foame şi de sete în mijlocul grămezilor lui de aur. Dar antichitatea are multe poveşti de soiul acesta tot atât de interesante şi cu tâlc, dar n-am să ţi le rostesc acum, iubite cititor, ca să nu te apuci să-mi spui că-ţi înşir câte-n lună şi-n stele şi ca să admiţi şi dumneata împreună cu mine că-i de ajuns o măciucă la un car cu oale şi o singură pildă dar ca să poţi ajunge la o învăţătură sănătoasă”.
Dacă din vasta activitate publicistică a lui Constantin Papacostea-Pajură ar fi selectate-pentru că este de unde-cele mai bune articole din mare dimensitate de domenii în care s-a manifestat ar rezulta o interesantă şi consistentă antologie care ar contura personalitatea unui ziarist de talent, prodigios, cum puţini am avut în epoca de referinţă.
