COMPLOTUL DE LA CERNEŢI

Personalitate complexă, mehedinţeanul Constantin Papacostea-Pajură s-a manifestat prestigios pe multiple planuri (poet, traducător, critic şi istoric literar, pedagog şi om politic). A fost totodată unul dintre cei mai prodigioşi publicişti pe care i-a dat Mehedinţiul. Numele său poate fi întâlnit în peste 34 ziare şi reviste ale vremii. A fondat revistele "Clopotul" şi "Cafeneaua politică şi literară".

 A condus revista "Şcoala Mehedinţiului" (seria a doua, 1933-1938) şi ziarul "Severinul liber" (1944-1947). Scria aproape zilnic, cu o uimitoare uşurinţă. Posedând o solidă cultură umanistă traduce din clasicii greci şi latini, din lirica germană, franceză, engleză şi rusă. A scris sute de articole pe probleme de şcoli. A abordat toate domeniile, formulând puncte de vedere interesante. A evocat argumentat şi convingător evenimente importante din istoria acestor locuri. Bunăoară, în "Severinul liber" din 26 februarie 1946 este prezent cu evocarea "Un centenar" în care evocă o întâmplare deosebită, mai puţin cunoscută, petrecută la Cerneţi, fostă multă vreme capitala Mehedinţiului.

Dată fiind importanța sa documentară o redăm integral: Cât de naivă şi în același timp de comodă era vechea istoriografie oficială! După isteria ei, marile mişcări sociale erau nimic altceva decât rezultatul răspândirii unor idei mai mult sau mai puţin înnoitoare. Astfel, revoluţiile din Principatele Dunărene din anul 1848, pe care le vom comemora peste doi ani, nu erau altceva decât rodul propagandei unui grup de tineri care veniseră din Apus şi care difuzau şi la noi ideile generoase ale libertăţii, de egalitate şi frăţie ale revoluţiei din 1789. Ori faptele stau cu totul altfel. Numai împrejurarea că şi la noi luase fiinţă o clasă burgheză şi aceasta cu mult înainte de 1829, după cum a arătat-o domnul Lucreţiu Pătrăşcanu în opera sa „Un veac de frământări sociale", burghezia care îşi vedea nesocotite interesele din partea atotputernicei mari boierimi, numai aceste împrejurări îi datorăm faptul că o întreagă primă jumătate a veacului trecut este este plină de frământări sociale. Binenţeles, burghezia îşi raliază în lupta ei alte clase sau pături sociale: ţărănimea, micii boieri cu preocupări mercantile, ca şi periferiile oraşelor din care trebuia să ia mai târziu fiinţă proletariatul, dar rolul hotărâtor îl are numai ea. Epoca dintre 1821 şi 1848 e plină de agitaţii de tot felul, nu e o epocă de calm. Să ne gândim în primul rând la mişcarea „cărvunăristă", care a urmat revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, la mişcarea intelectuală a vremii când toţi scriitorii vorbesc de libertate şi când un Grigore Alexandrescu condamnă, ca-n poezia închinată anului 1840, relele despotismului: „Să pierd ideia tristă de veacuri întărită / Că lumea stăpânire despoţilor s-a dat". Are dreptate domnul Lucreţiu Pătrăşcanu când remarcă: „Epoca premergătoare revoluţiei paşoptiste este una dintre cele mai agitate din istoria modernă a Ţărilor Româneşti. Forţele sociale, care apăreau la suprafaţă, nebulos şi destrămat în 1821, capătă consistenţă...".

Acum exact o sută de ani, de pildă, negustorimea şi mica boierime cu preocupări mercantile din Cerneţi, fostă până atunci capitală a judeţului Mehedinţi, a încercat un complot. Asupra acestui complot al progresiştilor mehedinţeni aflăm unele date sumare într-un articol publicat de marele istoric Nicolae Iorga într-un număr din 1925 al revistei „Arhivele Olteniei": „...în 1846, aici, la Cerneţi, fură arestaţi conspiratorii împotriva lui Vodă Bibescu. Printre ei era un Burileanu şi vărul acestuia Şomănescu, pe lângă un Horgot, un Lideşan, un Ţimbru, un Hâldan, un Cârstoiu, tot neamuri de răzeşi şi preotul Dinu".

Pagini cu adevărat memorabile, antologice despre acest complot al unor curajoşi mehedinţeni ne-a lăsat scriitoarea Sarmiza Cretzianu, originară de pe aceste locuri. În volumul său „De pe valea Motrului" autoarea dedică nu puţine pagini lui Drăghicean Hârgotă din Baia de Aramă, erou legendar, care-şi avea obârşia în vestiţii cavaleri teutoni şi care a găzduit în drumul lor spre exil pe generalul Bem şi pe Kossuth, cu care se afla în vechi relaţii. Pitarul Drăghicean Hârgotă şi-a vândut o moşie pentru a-l ajuta cu bani pe Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei de la 1821. Căci ne spune autoarea: „Pe atunci privise cu ochi buni mişcarea Vladimirescului; nu se mulţumise numai să privească ajutorul de bani şi de oameni dat de cuconu Drăghicean fusese însemnat, dar el însuşi, tânăr şi voinic în vremurile acelea, plecase cu ceata sa să sporească oastea pandurească".

Cu toate că încercarea din 1826 a fostului pandur Ghiţă Cutui din Broştenii Mehedinţiului de a reaprinde flacăra revoluţiei a fost înăbuşită şi eroul executat, Drăghicean Hârgotă, om curajos, pregăteşte un complot pentru răsturnarea abuzivului Vodă Bibescu. Ce anume l-a împins la o asemenea primejdioasă şi riscantă faptă? De ceva timp oamenii domnului i-au răpit o parte bună din moşii, încălcând nişte drepturi dobândite prin legi şi datini străbune. La fel s-a procedat şi cu alţi boieri şi moşneni din împrejurimi. Zadarnic s-au împotrivit, au adus documente doveditoare. N-au fost luaţi în seamă. Revoltat, Drăghiceanu Hârgotă trece la acţiune.

Să vedem, aşadar, cum ne redă Sarmiza Cretzeanu aceste trainice pregătiri pentru complot: „Scuturând de pe grumaz greutatea anilor, pitarul se îndreptase din şale, ridicase capul purtându-l sus ca în vremea tinereţilor, nu se mai gândea la podagra care-l chinuia în iarna trecută şi alcătuia în minte planuri îndrăzneţe. Mâniat de slugile netrebnice ale domniei, dar judecând că nu se poate duşmăni cu oameni de rând, hotărî să se răzbune pe stăpân. În desăvârşită taină, adună într-o seară la el acasă şapte oameni, de a căror credinţă nu era îndoit, ca să ţină sfat despre înfăptuirea planurilor sale. Boierii Dincă Şomănescu şi Costea Hâldan, vechi prieteni şi rude de ale dumnealui, cu Nicolae Ţimbru, negustor bogat, bine văzut de protipendada Băii, veniră împreună, din vreme, ca şi cum ar fi venit la o sindrofie între bărbaţi, ca să joace „stors" ori să se înţeleagă care din dumnealor vor pleca cu porcii la Beci şi la Pesta anul acesta; apoi pică şi popa Dinu de la Padeş, cu un chiaburean de pe acolo, Gheorghe Lideşanu şi puţin mai amânat intrară sfioşi şi doi oameni, florea lui Cârstei şi Constandin al lui Şărban [...]. cei şapte complotişti tăcură toată vremea, cu ochii pe cuconu Drăghicean, cât ţinu vorbirea acestuia. Ca toţi cei ce fuseseră loviţi de necazuri şi nesocotiţi de ocârmuire, jinduiau şi ei după mântuire şi căutau un sfârşit relelor. Aflaseră despre cele ce se petreceau în Europa. Ştiau că dincolo de graniţi noroadele sătule de tiranie cercau să scuture lanţurile robiei. Simţiseră că pitarul avea legături cu capii mişcărilor din Apus şi că nu de mult o ştafetă venită din Transilvania îi adusese vestea de la un bărbat însemnat din Ungurime, Kossuth, alesul poporului, care în ascuns pregătea ridicarea împotriva coroanei austriece. – Cucoane Drăghicene, vorbele ce le spuseşi dumneata sânt taman după gândul nostru, numai că noi nu ştim să grăim aşa frumos cum grăieşti dumneata. Ziceau cu toţii că dacă avem domn pământean, ne-a venit şi timpul nostru şi că ne-om îndestula de dreptate. Dar lucrurile se arătau altfel, domn ăl nou, după cum prea bine zisăşi dumneata, cată a fi mai abitir decât domnii venetici. Nici măcar nu apucarăm să răsuflăm, tot biruri, tot husmeturi, tot slujbaşi ai domniei care vin să ne dudoaie de pe moşiile noastre, ori ne ia vitele. Ajunsărăm să zicem că degeaba ne fură ostenelile şi cheltuielile, când fu de ieşirăm cu sluger Tudor la rebelie. Cel care vorbea era Nicolae Ţimbru".

Pregătirile pentru complot continuă. Se adună bani, se cumpără arme care se ascund în locuri ştiute numai de conspiratori. Autoarea surprinde cu talent aceste preocupări: „Conjuraţii lucrară cu mare fereală toată primăvara şi toată vara, strângând în ascuns oameni, dându-le arme şi pregătindu-i pentru ziua când îi va chema. Fiecare îşi avea credincioşii săi şi, cum toţi luaseră parte la Răsmeriţă, pandurii ce fuseseră sub ei erau gata şi acum deşi erau mai toţi bunici şi taţi şi aveau mustaţa căruntă cât vrabia să asculte de poruncile comanderilor de altă dată. =Şase sute de oameni zdraveni şi bine înarmaţi gata să bată război şapte ani aşteaptă porunca=, îi scria Nicolae Ţibru într-o scrisoare lui cuconu Drăghicean la Haţeg, unde acesta se afla dus pentru vânzarea râmătorilor, deoarece nu se îndurase să plece, ca în alţi ani, la Viena, lipsindu-se de câştigul mai bun de acolo, ştiind ce treburi lasă în urma sa".

Descoperirea complotului şi prinderea lui Drăghicean Hârgotă sunt redate magistral de către autoarea volumului „De pe valea Motrului", care scrie următoarele: „Ocârmuirea, prin iscoadele ei, simţise că în către Baia s-ar unelti ceva şi că Hârgotă ar fi capul de la care porneau îndemnările. Fiind cu ochii pe tot ce mişca acolo, slujbaşii Imperiului primiră trimisul Ţibrului şi puseră mâna pe scrisoare. Cercase sluga Ţibrului să tăgăduiască şi să jure că n-are nici o scrisoare şi că merge pentru treburi de ale sale în Banat, dar caznele şi bătăile scoaseră curând răvaşul cusut în mâneca sumanului, precum şi tot ce ştia despre legăturile stăpânului său cu foştii panduri. Ajunsă chiar în mâinile lui Vodă, această scrisoare fu capul de pâră împotriva lui Hârgotă şi celorlalţi. Poruncile ca să fie prinşi şi aduşi în fiare se răspândi pe dată în tot plaiul. Peste puţine zile, şapte din ei erau porniţi între dorobanţi la Cerneţi. Nebănuind nimic, pitarul se întorcea liniştit către Baia, mulţumit de treaba făcută şi de galbenii de sub brâu. Trecuse şi pe la moşia din Gorj, Sănăteştii, zestrea cucoanei Lucsiţii de la părintele ei, clucerul Preda Săulescu şi găsise toate bine: argaţii la treburile lor, vitele sănătoase şi, fiindcă tot se afla pe acolo, alesese cu popa locul pentru biserica de piatră ce avea de gând să ridice în primăvară. De la Sănăteşti, din curte, plecase destul de înserat, aşa că pe la Celei îl prinse noaptea, dar merse înainte, căci îi era degrabă să ajungă acasă, fiindu-i dor de copii şi purtând grije de răspunsurile ce aştepta. Se mai temea şi că, până o fi să izbucnească cele puse la cale cu prietenii săi, nu avea timp să sfârşească făcutul cu cazanul, cu toate că lăsase oamenii curţii lucrând la două cazane zi şi noapte, dar fusese atât belşug de prune în acest an necăjit al vieţii sale încât credea că nu le va găti nici în şase săptămâni. Cum şedea în trăsură şi-şi făcea la socoteli, privind cum ieşeau stelele, tot gândindu-se la ale lui şi potrivindu-şi gândurile după ţăcăneala potcoavelor, începu să cucăie şi pe la o vreme adormi. Acestei trăsuri, cu care nu puţin se fudulea cuconu Drăghicean, cumpărată pe timpuri de la Viena, de la un grof, drumurile Ţării Româneşti îi răpiseră din strălucire. Soarele pălise stacojiul postavului cu care erau îmbrăcate perinile, vopseaua verde se cojise pe multe locuri. Lumea se oprea în loc şi întorcea capul după trăsura pitarului, poate chiar mai mult decât altădată, când era nouă, căci ce pierduse ca frumuseţi în cursul anilor câştigase ca sunet; roţile, aripile şi tot ce era de lemn, fier şi tinichea în alcătuirea ei îşi căuta acum cântecul, fără sfială, săltând peste pragurile drumului. În ochii stăpânului însă era tot strălucitul echipaj adus de la Beci. Abia apucă să treacă podul de la Apa Neagră, pe la Cheia Glogovei, unde se îngustează drumul şi o ia pe sub stâncă, când din întuneric, de după un stei, se iviră nişte mogâldeţe negre, care se aruncară asupra cailor înaintaşi, oprindu-i scurt din drum. – Cucoane, cucoane, pune mâna pe pistoale, că ne ieşiră hoţii! Atâta apucă să zică Niţă Ologul, vizitiul, prăbuşindu-se între umbrele întunecate. Puiul de ţigan, ajutorul său, sări din calea trăsurii şi fugi peste deal. Când se pomeni din somn, cuconu Drăghicean se văzu înconjurat de slujitorii taftului. – Porunca domniei! Dă-te prins, cucoane, că eşti învinuit de hainlâc. Dovezile sunt în mâna ispravnicului. Nu te mânia pe noi, nu ne e cu voie, dar aşa avem poruncă, ca să te pornim în noaptea asta la Cerneţi".

A urmat, se înţelege, arestarea celorlalţi conspiratori. „Încunoştinţat de întâmplările din Mehedinţi, Vodă Bibescu, ne spune Sarmiza Cretzianu, dădu poruncă prin scris, de la sfânta mânăstire a Coziei, unde se afla la aer şi la odihnă, polcovnicului Odobescu să cerceteze cu de-amănuntul pe cei şapte bănuiţi, precum şi pe căpetenia lor, pitarul Hârgotă de la Baia de Aramă şi întru acest scop să întrebuinţeze felul de cercetare aflat de Măria Sa când era la Paris ştiindu-l a da rezultate foarte bune: anume, dacă vor cerca a tăgădui, să nu fie lăsaţi să doarmă nicidecum douăzeci şi patru de ore, iar când vor fi cu totul şi cu totul osteniţi să meargă a-i cerceta, însă fără mult zgomot. Prinşii fură cercetaţi şi iscodiţi de mădularele comisiei hotărâte, timp de două săptămâni, după porunca şi metodul lui Vodă, fără ca acesta să poată dovedi adevărul, căci apucaseră să ia pe „nu ştiu" în braţe şi, cu toate muncile, stăruiră în tăgada lor până la cel din urmă. Tăgăduiră chiar scrisoarea Ţibrului, cu toate că zapciul cunoscuse slova acestuia, zicând că ar fi o plastografie pusă la cale de neprieteni, ca şi prepunerea de pe capul lor. Nu se ruşinau de minciună ştiind că trebuiau să fie slobozi şi să-şi păstreze zilele pentru scopul căruia se închinaseră".

Alarmaţi, rudele, prietenii şi apropiaţii s-au pus în mişcare. S-au făcut tot felul de intervenţii, s-au dat considerabile sume de bani celor care-l puteau îmblânzi pe domn. Până la urmă domnul „îi slobozi, dându-le în criceală că dacă nu se lasă de rele le va fi cu capul". Sarmiza Cretzianu urmăreşte, în evocarea sa, ce se întâmplă în continuare cu eroul: „La ieşirea din închisoare, înfăţişarea pitarului nu era de sărbătoare. Ridicat de pe drum la întoarcerea către casă, se găsea fără ţoale de schimb, fără punga de galbeni de sub brâu, a cărui urmă se pierduse în învălmăşeala cercetărilor. Muncile din beciurile Agiei îi luaseră hălăuzul cu totul şi, în ziua când se văzu scăpat de acolo, nu mai ştiu încotro să apuce. Degeaba lucea sfântul soare, căci nu lumina decât ogrăzi şi case streine şi uliţi pline de lume pestriţă, necunoscută de el. Se gândea la ce uşă să bată, dar nu-i venea nimic în minte. Neamuri trăitoare în poliţia Bucureştilor nu avea, iar prietenul său de altădată, episcopul Ilarion Argeşiul, în casa căruia fusese de mai multe ori cu Vladimirescu, se săvârşise an pe iarnă, istovit de necazuri şi de luptă fără de folos ce dusese. Alt vechi prieten al său, cunoscut în aceeaşi vreme, vornicul Samurcaş, trecuse şi el în lumea drepţilor. Tot bătând podurile şi socotindu-se ce să facă, se ciocni deodată de un boier îmbrăcat nemţeşte, care umbla şi el pe jos, dus de gânduri. Cuconu Drăghicean îl privi fără interes şi cu un cuvânt de iertăciune dădu să treacă înainte, când se pomeni întrebat de vorbă. – Cucoane, nu cumva eşti un boier de dincolo de Olt, din plaiul Cloşanilor sau te sămăluiesc eu cu Hârgotă de la Baia, pe care l-am cunoscut în tinereţe? – Ba chiar eu sânt, boierule, mă mir cum de mă cunoscuşi în halul în care mă aflu, îi întoarse vorba pitarul. M-au tânzit necazurile şi cu ruşine trebuie să mărturisesc că eu nu te cunosc, deşi inima mi-e dorită la vederea unui chip cunoscut şi de auzu unei vorbe prieteneşti. Cine eşti dumneata? – Când ţi-oi spune ai să să-ţi aduci aminte de mine. Am fost în casa dumitale în vremea când eram un flăcăiandru cu răposatu unchiu meu Iordache Otetelişanu, care mă ţinea atunci de ajutor pe lângă dânsul. Venisem în părţile muntelui pentru hotărnicia ce o făcea dumnealui Cloşanilor. Mie îmi zice Petrache Poenaru şi sunt din Craiova". Cei doi tot vorbesc până ajung acasă la Poenaru, unde pitarul din Baia de Aramă e tratat cum nu se poate mai bine. Povestesc toată noaptea. După revoluţia lui Tudor, al cărui secretar a fost, Petrache Poenaru a călătorit mult, „învăţase umanioarele în şcolile din Viena şi Paris, bucurându-se de lauda învăţaţilor şi dascălilor de acolo".

Revenit în ţară Alexandru Ghica Voevod îl ridică în rangul „de mare comis pentru sprijinul dat în învederata aporire a învăţătorilor, ca director al Eforiei Şcoalelor, iar generalul Kiseleff îi dăduse atestat de laudă pentru ostenelile sale privind răspândirea ştiinţei de carte". Poenaru aleargă la prieteni, împrumută bani şi-l duce pe Hârgotă la Şloim jidovul, croitorul, să-i facă un costum. După ce s-au mai plimbat prin Bucureşti s-au despărţit îmbrăţişându-se, cu amintiri de neuitat. „Ocolind Turnul Severinului, zice autoarea, merse drept la Cerneţi, la vărul său paharnicul Ioniţă Gărdăreanu, de-şi luă trăsura şi caii lăsaţi în păstrare la acesta. În graba de a ajunge acasă, nici nu şezu la masă, să-i povestească pe îndelete câte i se întâmplaseră de când plecase, îl pofti să vină duminică pe la el şi, fără să mai zăbovească, lua drumul Băii". De aici înainte „mult încercatul patriot" din târgul Băii îşi petrecu în linişte anii. Cu sănătatea împuţinată, ne spune autoarea, „nu-i mai era aminte de patimile de altă dată, de politică, de conspiraţii şi de revoluţii". Eroul dobândeşte o adâncă înţelepciune: „Cu mintea românului de pe urmă, cum zice o vorbă din părinţi, chibzuise că nu e îngăduit unui om, supus şi el greşelilor şi slăbiciunilor, să se semeţească cu gândul că ar putea preface lumea. Se ridicase de două ori în viaţa sa împotriva celor ce i se păreau a fi hulitori ai dreptăţii şi profitori de câştiguri. Văzuse însă că mersoare bună nu poate fi în ţară dacă cei care stau deasupra norodului nu sunt uniţi cu toţii. Cele pătimite în închisoare nu-l îndârjiseră, dimpotrivă, luptătorul îmbătrânit privea acum anume fapte ale sale ca o iuţire sau ca un fel de joc al unei tinereţi prea inimoase. Lăsase să treacă fără amestecul său frământările anului 1848, bucurându-se de departe de căderea lui Vodă Bibescu şi de fuga sa din ţară".

După ce am relatat toate aceste întâmplări, puţin cunoscute, petrecute în cuprinsul Mehedinţiului, se cuvin făcute corectările ce se impus. Capul conspiraţiei, Drăghicean Hârgotă, era din Baia de Aramă, iar ceilalţi participanţi la complot din împrejurimi, din Plaiul Cloşanilor. Arestaţi, complotiştii au fost duşi la Cerneţi, unde au rămas o perioadă de timp până au fost porniţi spre Bucureşti. La Cerneți, Drăghicean Hârgotă avea multe rude. De aici Nicolae Iorga a tras concluzia greşită că participanţii la complot erau din Cerneţi şi că tot aici ar fi pregătit primejdioasa lor acţiune. Constantin Papacostea-Pajură preia întocmai punctul de vedere al lui Nicolae Iorga. Cea care are dreptate, bazându-se pe documente, atente cercetări, pe originea conspiratorilor şi locurile în care au trăit, este scriitoarea Sarmiza Cretzianu, care restabileşte adevărul convingător şi argumentat, înlăturând confuziile de orice natură.

Notă: Fotografia care ilustrează materialul este o fotografie-document și a fost expusă la Salonul Național de Fotografie-Document și Film Etnologic de la Craiova

Citit 748 ori Ultima modificare Miercuri, 18 Mai 2016 00:15
Etichetat cu

Lasă un comentariu

Jurnal.Mehedinti

Jurnal Mehedinți este conceput ca un portal media ce își dorește să aducă în presa locală o dinamică nouă si un format atractiv.
 
    Tel: +40 728317685
Email: Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.

Foto

Top
We use cookies to improve our website. By continuing to use this website, you are giving consent to cookies being used. More details…