Românul are o vorbă plină de umor și înțelepciune, care spune cam așa: „Am scăpat de dracu’ și am dat de ta-su!” Cam așa s-a întâmplat și în vestita duminică a orbului, din 20 mai 1990, când manipularea, ignoranța populară și ghinionul istoriei ne-au adus în situația de a-l desemna președinte pe tovarășul Ion Iliescu, cel mai sinistru personaj din istoria contemporană zbuciumată a acestei patrii. Ceea ce a urmat, știm cu toții: jaf, mineriade, o întârziere uriașă a programului de reformă și europenizare, ratarea singurei șanse de a ne lua Moldova înapoi de la ruși și multe alte nenorociri. Cei care behăiau atunci în piață și strigau din toți rărunchii „Iliescu-apare, soarele răsare”, probabil că s-au prăpădit demult și nu au mai apucat să vadă ce ne-au adus atunci la conducere. Aveam 22 de ani la acea vreme și îmi amintesc foarte bine cum a reușit Iliescu și sinistra gloată de la FSN să ne păcălească pe toți. Îmi mai amintesc și cum au fost umiliți, persiflați și batjocoriți doi dintre politicienii care ar fi putut să ne arate mai repede calea către progres, iar aici mă refer la Ion Rațiu și Radu Câmpeanu. Și ei s-au prăpădit, doar Iliescu mai trăiește, ca într-o bizară ironie a sorții!

A urmat o perioadă lungă și întunecată, de vreo 6 ani, până când Convenția Democrată a reușit să îl detroneze pe neocomunistul Ion Iliescu și până când întreaga suflare românească a crezut că Emil Constantinescu și țărăniștii cu liberalii și democrații vor schimba soarta României. Am avut parte de o altă dezamăgire, de un PNȚCD lăsat în voia sorții de Seniorul Coposu, mort cu doar un an înainte să își vadă împlinit visul de a ajunge la conducerea României. Fără Senior, cu o garnitură de personaje șterse și prea bătrâne ca să mai poată gândi în spiritul progresului, cu personaje extrem de toxice de genul Victor Ciorbea, guvernarea ce trebuia să schimbe România se prăbușește în sondaje și în ridicol, partidul Seniorului Coposu dispare pentru totdeauna de pe scena politică românească, iar în anul 2000 se întorc triumfători Ion Iliescu și Adrian Năstase. Asta după ce ne mai pricopsim cu un partid extremist și ultranaționalist, PRM-ul lui Vadim Tudor.

Ce-i drept, guvernarea șchioapă și neputincioasă a lui Emil Constantinescu, cel învins de sistem, lasă și ceva bun în urmă: deschiderea porților către NATO și Uniunea Europeană. După încă 7 ani de jaf sistematic și de minciună, golăneală și devalizarea țării, ajungem în Uniunea Europeană, iar românii încep din nou să spere: „Poate ne-or trage ăștia înainte, ne-or mai civiliza un pic!” Ce-i drept, europenii ne-au impus niște reguli, ne-au mai civilizat puțin, dar nu ne-au putut duce cu forța acolo unde conducătorii noștri nesătui, unii trădători, alții nemernici, nu au vrut să ne ducă, adică acolo unde sunt astăzi Cehia, Polonia, Slovacia sau Ungaria, ba chiar și, în linii mari, Bulgaria.

În anii care au trecut cam degeaba peste noi, s-au perindat pe la conducerea țării tot felul de personaje, unele sinistre, altele mitomane, altele caraghioase, iar noi în loc să ajungem la nivelul Poloniei, de exemplu, am pierdut tot: agricultură, industrie, resurse, ba chiar am pierdut milioane de români, fugiți pur și simplu din calea prăpădului și a sărăciei ridicate la rang de politică de stat de aleșii noștri de toate felurile și culorile. Ei nu au plâns după românii plecați să muncească în Europa, ba chiar și-au bătut joc de ei (vezi atitudinea lui Victor Ponta, la alegerile prezidențiale din anul 2014 sau atitudinea lui Bădălău, căruia i se cânta cu dedicație „Să vină diaspora, ca să ne pișăm pe ea!”).

Totuși, am avut o mică speranță, văzând că liberalii reînviați în 1990 de Radu Câmpeanu au rezistat pe scena politică. Speranța a fost vie cât timp liberalii aceia mai erau cei aduși de Câmpeanu, nu și după ce PNL-ul s-a transformat într-un partid de centru-stânga. M-am săturat de ei, atunci când s-au unit cu PSD-ul, în 2012, sub flamura acelei monstruoase coaliții, numite USL.

De la momentul USL și până azi a apărut însă un nou soi de liberali, un fel de NOII LIBERALI, mulți dintre ei neștiind nici măcar cine a fost Radu Câmpeanu, așa cum, la un moment dat, tineretul PDSR nu știa exact cine a fost Che Guevara. Ce s-a întâmplat între momentul Duminica Orbului și Noii Liberali? Mai nimic! Suntem mai săraci, mai speriați, mai vânduți străinilor, suntem jalnici și mai supraviețuim doar datorită poziției noastre geostrategice, grație căreia ne iubesc americanii și o parte din lumea bună a Uniunii Europene. Dar oricât ne-ar iubi aceste state super-dezvoltate, nu pot munci în locul nostru, nu pot conduce în locul nostru.

Iar noi parcă nu mai avem nici busolă, nici speranță!