Debutează editorial în 1947 cu volumul de nuvele „De pe Valea Motrului”. Creaţia Sarmizei Cretzianu a fost favorabil receptată de către George Călinescu, Perpessicius, Alexandru Piru, Şerban Cioculescu şi alţii.
Nu se ştie însă că în anul apariţiei volumului „De pe Valea Motrului”, criticul şi istoricul mehedinţean Constantin D. Ionescu i-a făcut o amplă, aprofundată şi convingătoare prezentare în revista „Ramuri” din aprilie 1947, în ale cărei pagini susţinea o interesantă rubrică de critică şi comentarii. Această cronică literară este un adevărat document literar, ce se cuvine făcut cunoscut: „Am văzut multe biserici vechi, cu panouri de ctitori de la începutul veacului trecut. Un amestec de tombatere şi de haine stil bonjourist. Mi-aduc aminte de una mai impresionantă decât toate, aceea de la Viaşu Mehedinţiului. Am stat acolo mult, până ce a scăzut lumina, care prin ferestrele înguste se iriza diafan, schimbând realitatea în vis. Am avut atunci iluzia că scoboară de pe pereţi chipurile celor de altădată şi se adună în sobor ca să-şi istorisească vieţile. Un sobor al umbrelor care venea din lumea lor într-a noastră. Chipuri de boieri şi boieroaice, prea mândri de ei şi de trecutul lor iniţial. Bărbaţii, în ţoale europeneşti, strânse pe trup, iar femeile în malcoafele învoalate parcă stăteau de taină despre ce a fost odinioară şi nu mai este. Am umblat şi prin cimitire vechi şi părăsite, ca acela al Cerneţilor şi m-am înfiorat când am zărit în fundul gropiştelor crăpate oseminte îngălbenite. Inscripţiile pomeneau de oameni cu rosturi, însemnate altădată. Şi parcă le vedeam viaţa strălucită şi tot aşa de inutilă ca şi cea din fresca ctitorilor. Ca şi acum, când am isprăvit de citit cartea vieţilor de boieri de pe Valea Motrului. În 15 naraţiuni simple, ca toate naraţiunile, se desfăşoară o lume care a trăit, a avut visuri de mărire, a sărăcit şi s-a prefăcut în praf şi pulbere, înghiţită de uitare. Doar unele guri de mai pot povesti, unele fresce de ctitori din unele biserici săteşti ori laconice inscripţii funerare.
Cartea de faţă are acelaşi dar. E un fel de vergea vrăjită care stârneşte umbrele vieţilor de-acum o sută de ani şi mai bine şi le aduce pentru o clipă în faţa noastră, să ne istorisească câte li s-au întâmplat şi ce au făptuit. Le aduce în sobor şi colindă tot ţinutul Motrului, de sus, din munţi, de la culmea Cernei şi până la Samarineşti. Ca apoi să se irosească aşa cum se destramă nălucile la lumina soarelui. Autoarea nu face literatură. Narează simplu, într-o limbă românească fluidă şi curată ca graiul de acum. Fără arhaizări, fără culoare regionalistă. Şi ceea ce este mai de preţ, fără râvna de a construi. Aşa cum se ddeşiră firul povestirii unui bătrân, care a apucat multe şi ştie să le spună frumos. De altfel – mărturiseşte autoarea – întâmplările de aici sunt aşa cum le-a auzit din gura bunicii sale. Prin urmare, Domnia Sa n-a prelucrat materialul şi nu l-a literaturizat, ci a făcutdoar oficiul de intermediar, de a le redacta. Şi, desigur, aici stă meritul, acela că a ştiut să proporţioneze, să decanteze şi să le dea forma cea mai naturală. E în tehnica aceasta ceva similar din recenta carte a lui Nicolae al Lupului, cu deosebirea că cel din urmă are simţul echilibrului şi al compoziţiei. Superioritatea volumului «De pe Valea Motrului» rezidă tocmai în această cumpănire a naraţiunilor, care nu aduc niciun grăunte de vorbă în plus şi niciodată nu se depărtează de firesc. De aceea se citesc pe nerăsuflate. Cum ai sta să asculţi pe un bun povestaş şi ţi-ai uita de sine. Cuprinsul volumului se desface în 15 panouri în care sunt încadrate întâmplări tragice, banale şi vesele din viaţa boierilor, faimoşilor boieri de pe Valea Motrului, de la începutul veacului al XIX-lea. Se şi preta la pictură, este o materie proprie viaşa boierilor din această parte a ţinutului, întrucât boieria lor era secundară ca importanţă, mai mult pretenţie, fudulie şi ifose şi mai mult sărăcie şi carenţă roluri politice.
Boierii de Motru trăiesc şi azi în amintirea lumii prin contrastul dintre starea lor reală şi exageratele lor păreri despre sine însuşi. Aşadar, oarecare nuanţă de ridicol, care generează anecdota, autentică sau neautentică. Fapt care a dat povestitoarei şi putinţa să istorisească câteva de acest fel: «O pereche de cisme», «Călătoria la Beci a Miculescului», «Ne zucăm».
În afară de boierii Glogoveni, n-au fost alţii tot aşa de proeminenţi în alcătuirea treburilor obşteşti. Ceilalţi, fără îndoială, tot boieri, unii născuţi, alţii – cei mai mulţi – făcuţi, au stat totdeauna pe planul al doilea, când nu-şi valorificau veleităţile nepotrivite cu acelea ale lui Miculescu, candidat la tronul domnesc. Fără avuţii prea mari, au rămas închişi în Valea lor şi fără termeni de comparaţie s-au supraevaluat ajungând la înfumurare. Autoarea, în general, nu idealizează. Poate doar uneori are o vagă răsfrângere de regret, care pulverizează peste zugrăveală un ton amabil. Mai pretutindeni apar aşa cum au fost, încărcaţi de povara păcatelor nenumărate: abuz de puteri, băuturi, iubiri ilicite, lăcomie, risipă, vanitate, orgoliu, ignoranţă, autoritarism. Ceea ce le-a şi cauzat pieirea. E un fragment de viaţă românească – mehedinţeană – din care se desprind prea puţine gesturi de eroism şi înălţare. Nu ne surprinde însă.
Cartea ne poartă în primele decade ale secolului al XIX-lea, când încă domnea climatul final al fanariotismului. De aceea poate nici nu a avut să culeagă pe urmele boierilor de Motru fapte de epopee. Unul singur face excepţie, cel povestit sub titlul «Ioniţă Răduţoiu, căpitanul Stăic». Şi nu atât printr-o contribuţie de vitejie personală, cât mai ales prin tragismul împrejurărilor care l-au dus la mină, datorită faptului că a îmbrăţişat mişcarea lui Tudor Vladimirescu. «Înfricoşatul blestem de la Samarineşti» este specific pentru demonstrarea pieirii sale sub loviturile justiţiei imanente.
Din cauza păcatelor lor, a lăcomiei şi a călcării legămintelor, s-a nimicit neamul boierilor Băbeni şi li s-au prăpădit averile. Ba ceva mai mult, blestemul a mers tot atât de departe ca în tragedia greacă. Într-o noapte, Motrul venind năvalnic şi sfărâmând cu ciocanele apelor lui şi cu trunchiurile purtate mânios pe coame de valuri tot ce s-a întâlnit în cale, s-a năpustit asupra mormintelor Băbenilor, le-a deschis şi le-a smuls oasele, ducându-le cu sine. «În aceeaşi noapte de groază trăznetul căzu asupra conacului şi până la ziuă îl mistui în flăcări».
Sunt şi unele vieţi de boieri impresionante prin jocul fatalităţii. Drama lor vine din cauze externe, ei nefiind cu nimic vinovaţi, ca restul cel mare al clasei acesteia. Astfel este povestea a unsprezecea - «Scurta viaţă a lui Iancu Hârgotă», în care zarul destinului osândeşte o faţă de vlăstar boieresc să piară la 20 de ani. Şi se arată totuşi ca o fericită abatere de la regula celorlalţi. Aşezat şi studios, pornise să cunoască lumea învăţăturii în Italia, la Perugia, când cei de seama şi teapa lui trăgeaau numai cu puşca şi se ţineau de zaiafeturi. Mult pitoresc şi simpatică culoare aduce bucata «Nuntă din bejenie», în care parcă joacă reflexe de cântec bărbătesc. Vâltoarea vremurilor apare în jurul anului 1820, e adusă ca pe valurile de vânt, în pagini de povestire, când o nuntă boierească s-a făcut sub poala unui brad, în creierul munţilor şi galbenii se îngropau în grabă mare mai înainte de a năvăli turcul păgân şi vrăjmaş. Scriitoarea ştie să strecoare unele efecte sugestive, care dau povestirii parfum de vetustate şi fior de taină, în fraze ca acestea: «Poate că în nopţile fără lună joacă o flacără deasupra lor şi se văd licărind ochii duhului păzitor de comori».
Două pagini sunt rezervate şi perspectivei clasei săteşti, «Ţăranii de pe valea Motrului». Prezentarea este justă şi precisă. Descrierea sobră, dar plină de sevă: «Oamenii de pe Motru se ţin drepţi şi calcă frumos în ţoalele lor tivite cu găitane negre. Femeile se poartă cu oprege alese în război, ori fâstâce vârstate şi cu cămăşi cusute cu altiţă pe mâneci, peşchirul pe cap, alb ca floarea, este frumos adus pe sub bărbie şi legat după felul femeilor dace. Duminica la horă sau nedeie de zile mari, feţele lor lucesc în soare de fluturi şi mărgele. Bărbaţii sunt gospodari, meşteri de bardă şi înflorituri de custură. Porţile cu streaşină le sunt cioplite după izvoarele vechi, casele pe pivniţă, cu spatele rezemat de deal sunt albe şi curate şi au prispă plină de busuioc»”.
În „Viaţa românească” din noiembrie 1969 Sarmiza Cretzianu a publicat povestirea „Taina, fuga şi moartea lui Ţepeluş Voievod”. În colaborare cu Radu Cretzianu mai publică în 1969 lucrarea „Culele din România”. În 1984 i-a apărut postum volumul „Cronica Stăicului”, cu un consistent „Cuvânt înainte” semnat de un alt mehedinţean, prestigiosul critic şi istoric literar Şerban Cioculescu, cel care, între altele, scrie aceste frumoase rânduri: „Unul din evenimentele anului 1947 a fost apariţia cărţii «De pe valea Motrului» a Sarmizei Cretzianu, care ne-a relevat o debutantă de mare talent, la vârsta maturităţii. Pentru generaţia mea, de foşti elevi ai Liceului Traian din Turnu-Severin era însă o veche cunoştinţă şi mai ales un obiect de admiraţie, pentru cei din pragul absolvirii, căreia ivirea ei la fereastră, din casa de peste drum de şcoală le era mult, mult aşteptată. Nici unul dintre aceştia nu putea prevedea că frumoasa cadână avea să învie, într-o carte cu totul remarcabilă, lumea provincială de la sfârşitul secolului trecut. La apariţia încântătoarei cărţi mi-am exprimat bucuria într-un foileton, urmat de acela al lui G. Călinescu, iar autoarea a primit de la profesorul C. Rădulescu-Motru o scrisoare care i-a pus vârf, ca să zic aşa, excepţionalului succes. Ce conţinea cartea? Declinul unei clase – mica boierime – altădată prosperă, dar care-şi păstra, în ciuda sorţii potrivnice, ceea ce s-ar fi numit, în vremea dominaţiei fanariote heghemoniconul, mulţi dintre reprezentanţii ei, cândva avuţi, erau reduşi la o sărăcie aprape lucie, dar pe care şi-o ascundeau cu grijă, afectând aceeaşi mândrie sau, ca să întrebuinţez acelaşi limbaj vechi, ifosul stăpânitorilor de odinioară [...]. Cu această a doua parte a ciclului «De pe valea Motrului», mult regretata Sarmiza Cretzianu a aruncat un văl de poezie peste sfârşitul de veac , rămas romanţios şi sentimental, dar şi păstrător de datini. Legea fatală a mutaţiei nu a exclus însă puterea de vrajă a trecutului, evocat cu mare talent, în spirit cât mai veridic”.
